Ciucas Ultramaraton 2016 – Povestea lui 105

“Run when you can, walk if you have to, crawl if you must; just never give up.” Dean Karnazes

 

Concursul asta mi-a adus un munte de trairi si de sentimente, m-a facut sa iubesc niste oameni si sa ma descopar  ceva mai mult. O multime de prieteni m-au intrebat dupa cursa cum a fost. E greu sa descriu cum a fost in 2-3 fraze. De-asta scriu pe blog. Voi incerca sa structurez povestea, ca sa cititi ce va intereseaza, pentru ca va fi un post lung 🙂

Cum si de ce/Pregatirea

105 km/+5000m diferenta de nivel

Cred ca gandul unui ultramaraton montan vine cumva firesc dupa cateva maratoane montane terminate (la mine au fost 12), cand simti ca vrei mai mult, cand vrei sa incerci mai mult, sa vezi daca poti mai mult.

De fapt gandul acesta imi incoltise in minte acum ceva mai multa vreme, dar mi-a lipsit curajul de a incerca, pentru ca nu iau niciodata in considerare posibilitatea unui esec. Si mi-a fost teama de esec.

Anul trecut, dupa primul concurs de care m-am simtit mandra, tot la Ciucas, am stiut ca e momentul sa trec la etapa urmatoare. Am asteptat cu nerabdare deschiderea inscrierilor si m-am inscris in primele ore.

Stiam ca nu sunt suficient de pregatita si de informata, dar aveam timp. Asa ca de atunci toate alergarile, chiar si cele de 5 km in parc, au fost facute cu gandul la Ciucas.

Mi-am stabilit, tot la inceput de an, competitiile la care voi participa. Toate urmau sa fie tratate ca antrenamente pentru ultramaratonul la care visam. A venit Sinaia Urban Trail si un rezultat peste asteptari, apoi Brasov Maraton si primul meu podium. Parea ca totul se indreapta in directia potrivita, pana mi-am dat seama ca Brasov mi-a adus, pe langa un rezultat nesperat de bun, si o accidentare-un soi de intindere inghinala. O perioada destul de lunga am ignorat durerile care ma insoteau de fiecare data la alergari pana cand acestea au inceput sa se acutizeze. Era mijloc de iunie si era clar ca nu mai pot continua asa. Au urmat aproape 3 saptamani de recuperare, iar gandul la o posibila noua accidentare si la ratarea obiectivului principal, m-a facut sa nu mai dau totul la niciunul din concursurile care au urmat. Am marit in schimb turele montane, am urmarit sa cresc volumul si sa scad intensitatea.

Cu 5 saptamani inainte de cursa am facut primul antrenament care a depasit distanta de maraton – 60 km in muntele care urma sa-mi fie gazda. A fost tot atunci prima tura pe noapte si antrenamentul care mi-a dat incredere ca pot..

Au urmat 3 saptamani in care echipa Ciucas X3 a lucrat de zor la pregatirea concursului si am ajutat cum am putut la marcarea traseului de ultra….asa am vazut zone din traseu pe care nu le stiam.

Ziua de dinainte..

Nu-mi amintesc cand am mai fost ultima data atat de agitata. Aveam in cap o multime de intrebari…daca nu am reusit sa ma odihnesc cat trebuie? daca nu m-am alimentat corespunzator? daca nu sunt suficient de hidratata? daca nu pot sa dorm la noapte? Sala de sport fremata de concurenti si de emotii. Incercam sa mai ajut cu ce mai pot pe ultima suta de metri, ma invarteam peste tot ca un titirez, nu stiam ce lucruri sa fac mai inainte sa pot termina totul si sa ma duc la somn. Marmo ma vede ca-s in priza si-mi tranteste un „ce-ai ma de esti asa agitata? esti aici sa faci ce-ti place”. A fost cumva ca o gura de aer. Da, indiferent de ce se va intampla, sunt unde mi-am dorit sa fiu si trebuie sa ma bucur de asta.

14311217_1109331109143539_1866831720312415565_o
@foto Andrei Ivanov  Cu Elena si Monica, bucurandu-ne de seara de dinainte
14305438_1109334075809909_4645717010208934994_o

@foto Andrei Ivanov   De vorba cu Mihai..se vede ca-s ingrijorata, da?

3,2,1….START

A venit repede dimineata. Am adormit greu, dar am avut un somn odihnitor vreo 5 ore. Emotiile se disipasera, eram nerabdatoare sa incepem nebunia.

Ma intalnesc cu Alex si George, echipa mea de ultra. Pe Alex l-am cunoscut anul trecut cand imi cautam transport sa ajung in Cheia la maraton. Pe George il stiam cumva mai de mult, dar tot anul trecut la Ciucas am inceput sa mai schimbam cuvinte. Cand ne-am hotarat sa participam toti la ultra, ne-am facut un grup de facebook unde unde urma sa ne trecem fiecare alergarile si sa ne motivam in perioadele de lene. Asa s-a scurs ultimul an, cumva am ajuns sa ne imprietenim si sa credem ca putem face cursa asta impreuna de la start pana la finish, desi mai toata lumea ne zicea ca nu e o idee buna.

Se pleaca in batai de tobe. Mi se face pielea gaina. E noapte inca dar destul de cald.

Bat palma cu ai mei..sunt alaturi de mine pentru prima data la un concurs. O vad pe mama emotionata, stiu ca ei vor fi resursa mea de putere azi.

Pe primii km suntem o gasca  mare. Alerg alaturi de Simina si ma bucur ca, cel putin pentru moment, pare ca avem acelasi ritm si ca putem merge impreuna. Cu Simina am facut cunostinta anul asta, ca fetele, la un pranz pe bulevard. Numai ca restaurantul era la o cabana si bulevardul undeva la 2505m. Detalii.. M-a cucerit imediat cu optimismul, determinarea si firea ei efervescenta  si ma bucur enorm ca impartasim experienta unui ultramaraton in aceleasi timp.

Ajungem rapid la km 4,5, unde este primul CP. Aici incepe un „multi-ani traiasca, Andrei!” si curand incepe sa cante toata suflarea de pe coborare. Nu m-am prins cine din gasca era Andrei, dar misto zi de nastere!

Se face ziua..

Alergarea pana in Valea Stanii este foarte relaxanta, intr-un ritm numai bun pentru o dimineata pe cinste. Alex e singurul care din cand in cand ne roaga sa mai potolim avantul, ca suntem inca la inceput. Stiu ca are dreptate, mereu are dreptate..

Ajungem in Curmatura Vaii Stanii si CP3 dupa portiunea de chei, una din cele mai frumoase parti ale traseului. Ma uit pe harta cu timpi pe care mi-am facut-o de acasa. Suntem in timp pentru 20 de ore, dar e de-abia inceputul…irelevant!

La Cabana Ciucas avem primul festin culinar. Voluntarii de aici sunt foarte organizati si foarte saritori, o tipa mi-a luat bidoanele din mana imediat si mi le-a umplut, apoi a venit dupa mine in coltul in care ma retrasesem sa mananc. Multumesc mult! Soarele arde deja destul de tare, ne dam cu crema si pornim spre varf.

Urcarea pe varf merge rapid, lumea e inca vesela, privelistile in jur sunt minunate, exclam la un moment dat ca avem cel mai fain hobby din lumea asta. Pe varf facem o poza si apoi dam drumul la picioare.

14274501_1263405303710306_1963092365_o

Strategia noastra era sa mergem cat se poate de lejer pana pe varful Ciucas. Apoi sa incepem sa crestem ritmul. Deci sa crestem, zic! Incepem sa depasim concurenti cate unul, cate doi…ne place la vale 🙂 Cararile incep sa fie tot mai populate de turisti, dar toti se dau din drum si aplauda sau incurajeaza. Parca ne civilizam 🙂

14339399_1263404603710376_3626046_o

@foto George

In apropiere de Pasul Bratocea intentionez sa ma indepartez putin de baieti ca sa pot sta un pic mai mult cu ai mei care ma asteapta in CP. Din pacate insa in euforia coborarii, ratez un semn si ma duc mult mai jos decat trebuia. Cand imi dau seama de greseala, ma redresez pe traseu, dar deja  ii zaresc pe baieti la vreo 300m in fata mea. Pana in Pas, alerg sa-i prind.

Din Pasul Bratocea, parasim muntii Ciucas si intram in Grohotis si dulcea lui urcarea catre varf. Not! Daca prima parte este foarte placuta, cu urcari si coborari alternate la umbra copacilor, ei bine, urmatoarea portiune m-a exasperat. Cunosteam bine traseul in zona asta, fusesem aici la marcat, dar jur ca fusese mai scurta atunci. O urcare lina dar constanta pe care noi nu suntem (inca) in stare s-o alergam. Unde mai pui ca soarele deja ne batea in cap. Mini grupului nostru i se alatura Octav si din cand in cand un grup de 4 baieti care ba ne ajung ba raman in urma.  Peisajele se deschid superb in jurul nostru, nu ma mai satur de privit , avem o tara extrem de frumoasa si un mare noroc ca putem cunoaste locurile astea. Intr-un final ajungem pe varf unde ne asteapta Catalin cu apa si cu un zambet pana la urechi. Ma bucur foarte tare sa-l intalnesc aici. Dupa portiunea asta lunga si monotona, figura entuziasmata a lui Cata ma invioreaza. Ne salutam si plecam mai departe. Suntem de-abia la km 43.

14284884_1263401447044025_583046515_o

@foto George

Urmatorul varf si implicit urmatorul CP este destul de aproape, se si vede de pe varful Grohotis. Stiu ca acolo ne asteapta Mihai, alta figura draga, cum sa fii posac la o cursa unde esti inconjurat numai de prieteni?

Coborarea de pe varful Ulita este abrupta si intesata de damburi de iarba. Ii rog pe baieti sa nu alergam. Nu vreau sa riscam o luxatie si oricum nu va face mare diferenta portiunea asta.

Intram curand in padure,  urmeaza urcarea catre Stana Nebunu. O urcare scurta si afurisita. Mi-e sete. In CP vad cum ultima picatura de apa din bidoane ii este turnata unui coleg alergator care ajunsese acolo inaintea mea. Cer apa si mi se spune sa am putina rabdare pana se duce cineva sa aduca de la izvor. Sa ne intelegem…izvorul era 5 m mai sus, l-am vazut cand ne indreptam spre CP, dar in momentul ala poate a fost lipsa acuta de sete, poate ma batuse soarele prea mult in cap, poate se acumulase putina oboseala…nu stiu ce s-a intamplat, dar m-am suparat pe voluntari, le-am zis ca nu-mi mai trebuie si as fi plecat asa daca unul din baietii de acolo nu mi-ar fi ignorat fata acra si nu ar fi venit oricum dupa mine sa-mi toarne apa in bidoane. Iti multumesc din suflet si imi pare enorm de rau pentru reactia mea!

De la stana Nebunu incepe dulcea coborare catre punctul cheie al traseului – La baraj -km 60. Primesc un telefon de la Cosmin care ma intreaba daca avem nevoie de ceva si imi transmite ca se indreapta impreuna cu Carmen si cu ai mei spre baraj. Pe ultima bucata de coborare  Cosmin ne asteapta cu o sticla de cola rece. Ma uit rapid la ceas si ii strig lui George ca vreau sa ajungem in sub 12 ore la baraj. Mai avem 6 minute asa ca sprintam spre baraj de parca acolo ar fi fost finish-ul.

La CP 10 sunt deja cativa alergatori care au abandonat. Probabil aici este un prag psihologic pentru multi. A trecut deja o distanta mare de la start, esti obosit, se apropie noaptea si tu esti atat de aproape de DN si de confort. Depinde doar de tine ce iti lasi creierul sa aleaga..

Am rugat-o pe mama sa imi pregateasca ceva orez si sa-mi aduca aici, pentru ca ma temeam de probleme cu stomacul. Din fericire inca nu ma deranjeaza, dar mananc oricum orezul, preventiv. Si 3 galuste cu prune. De anul trecut visez la galustele astea. In timpul asta Cosmin ma da cu ceva crema antibataturi pe talpi, Carmen imi face masaj…ma simt de parca as fi prima la vreo cursa internationala :)) In tot timpul asta sunt cu ochii pe baieti, care s-au rasfirat pe ici colo sa manance. Din cand in cand le mai strig cat timp a trecut, dar tot reusim sa ne mojgaim vreo 30 de minute aici 😦

Plecam spre forestier inca entuziasti, cred, desi Alex pare putin suparat pe noi si nu prea vrea sa vorbeasca. Noroc cu Florin care ne insoteste putin si ne ridica un pic moralul. Multumim, Florin! Prezenta ta pe bucata asta a fost ca un sut in fund. Drumul forestier va fi lung, l-am facut la marcat si stiu ca ne va lua mult. Pe prima bucata alternam mersul cu alergarea si pare ca ne iese. Ma uit inapoi. Se vede barajul, e inca zi, dar soarele da semne ca se pregateste de culcare. Suntem inca pe drum. In fata noastra se mai intind 40 de km.

Incet incet soarele apune si pantele se accentueaza. Forestierul devine din ce in ce mai greu de alergat. Incepem sa mergem. Ne ajunge din spate Dan care urmeaza sa ne insoteasca o perioada destul de lunga de drum. In apropiere de varful lui Crai incep durerile in talpi. Simt ca am facut basici, bataturi, nu stiu exact ce dar ma deranjeaza la fiecare pas, la ambele picioare. Incerc sa merg cat mai mult pe marginea drumului, pentru a-mi proteja talpile de pietrele atotprezente pe forestier. In CP stam destul de mult. Mancam, schimbam cateva vorbe cu voluntarii, glumim. Mai avem inca mult. Se lasa frigul. Ne imbracam si plecam mai departe.

Drumul pana in CP-ul de la Tabla Butii a fost groaznic de lung. A fost cred pragul meu psihologic. Talpile incepusera sa ma usture foarte tare la fiecare pas. Aveam senzatia ca pasesec desculta pe pietre ascutite. Eram abia pe la km 83 si imi dadeam seama ca situatia nu se va imbunatati, ba dimpotriva. Am ramas in urma baietilor si am inceput sa plang, profitand de faptul ca e noapte si nu ma pot vedea. Nu voiam sa le spun cat de rea este situatia, ma gandeam ca au si ei durerile lor si nu voiam sa ii demoralizez mai tare. In timpul asta primesc un mesaj de incurajare de la Ruxandra. Rux e cat o mana de om, dar are un suflet de milioane, se implica si o intereseaza tot ceea ce inseamna Ciucas X3. Mesajul ei cald imi da energie. Stiu ca undeva acolo ea, Monica, fratele meu, Carmen si poate multi altii sunt cu ochii in telefon verificand daca am mai bifat un punct de control. Gandul la ei imi da putere si parca mai atenueaza din dureri.

Dupa cativa km George se plange de dificultati de respiratie, ne oprim de cateva ori. Decide sa nu mai vorbeasca ca sa se poata inspira mai bine. Curand dam de Dragos care patruleaza de zor cu o masina. Ii spunem de problema lui George. Ne zice sa mergem pana in urmatorul CP sidaca lucrurile continua sa fie la fel, se va lua o decizie acolo. Poate de la ritmul mult mai scazut sau poate de la teama ca va fi oprit in CP, George ne spune dupa putin timp ca si-a revenit.

Incepem coborarea spre Valea Stanii. Ne chinuim sa alergam…de fapt e mai mult un fel de topait. Din cand in cand ma surprind zambind la gandul ca aratam ca niste pinguini batuti la fund cu bata de baseball. In CP la Poiana Stanii il salut pe Andrei, schimb cateva vorbe cu el si ne oprim la masa mare. Mi-e foame si sunt atat de obosita incat nici nu mai sunt atenta la ce mananc. Ca sa va faceti o idee, aici am mancat, in aceasta ordine, pepene rosu, branza, castraveti murati, saratele si glucoza.

14362520_1105499212860062_1680110698803644685_o

@foto Andrei Ivanov

Incepe cea mai grea urcare din traseu. Si noi suntem la km 90. Facusem bucata asta cand s-a marcat  si stiam ca va fi foarte grea in concurs. Dar pot jura ca a fost si mult mai lunga. Stabilisem cu baietii sa nu ne oprim. Ideea era sa bagam ochii in pamant si sa urcam cu pasi mici, dar constant. In mare parte ne-a iesit, insa pe a doua portiune cand panta se accentueaza foarte tare, la fiecare 10-15 pasi se mai auzea cate o injuratura.

Cand se termina urcarea ne asezam in fund sa mancam ceva. Incepe sa ma deranjeze stomacul. Imi e foarte foame, dar surpriza….nu mai pot manca. Incerc sa rontai un baton, dar nu intra nicicum. Ma enervez, il desfac si il arunc in padure, ambalajul il bag in rucsac. Iesim in traseul de semimaraton si desi ai zice ca s-au terminat urcarile inca mai sunt cateva pante care acum par munti.

In partea stanga, mult in vale, se zareste Cheia plina de lumini, pare ca nimeni nu doarme in asteptarea noastra. Cerul este atat de aproape, parca din clipa in clipa se poate prabusi peste noi sub greutatea stelelor. Adie un vant usor, e trecut mult de miezul noptii. Am al doilea moment de sensibilitate si din nou imi dau lacrimile. E un amestec ciudat de fericire si durere. Fericire ca sunt aici, sa vad toate astea, ca fac ceea ce-mi place, ca sunt pe cale sa-mi indeplinesc un vis si o durere crunta acum in talpi care ma face sa tresar aproape la fiecare pas.

Ultimii 7 km jumate. Numai coborare.  Imi amintesc cat de rapida fusese coborarea pana la Muntele Rosu cu 2 saptamani in urma, cand alergam pe aici ca nebunii cu Dragonu si Simina. Acum e extrem de lunga. Stiu ca baietii ar putea sa se duca mai repede, dar nu-mi zic nimic. Ma asteapta doar din cand in cand.

La Muntele Rosu e nebunie. Voluntarii de aici sunt foarte entuziasti desi e 4 dimineata. Tot aici sunt Carmen si Florin care ne asteapta sa ne insoteasca pe ultimii 5 km. Ma bucur enorm sa-i vad si sa-i imbratisez. Carmen se astepta sa alerge cu noi pe coborare dar nu are noroc. Ne spun ca s-a facut un grup de sustinere pe facebook pentru noi trei si ca echipa Zitec doarme in masini la finish asteptandu-ne. Fantastici oameni! Si as zice…mai nebuni decat noi! Oricat de greu mi-ar fi fost, pentru momentele astea nu mai conteaza absolut nimic. Glumeam la un moment dat ca m-as putea chiar descalta si merge asa pana la final. Ce mai ai conteaza acum? Oricum terminam. De fapt, normal ca terminam! Nu m-am indoit nici o clipa de asta. Am stiut ca putem si am vizualizat momentul asta de sute, poate chiar de mii de ori. Bine, era mai devreme in imaginatia mea, nu la 5 dimineata, dar asa a fost sa fie acum. 🙂

Pe ultimii metri incercam sa mimam totusi o alergare…pentru toti oamenii astia care ne asteapta si care, pentru ora asta tarzie, nu sunt deloc putini. Echipa Zitec ne asteapta cu sampanie, ii vad pe ai mei emotionati. Ce mai conteaza acum ca am terminat cu peste 3 ore mai slab decat ne-am propus, ca am injurat pe traseu, ca abia mai calc… La final nu mai conteaza decat ca ne-am indeplinit visul..

14257750_1248632395168274_1686803961742691449_o

14339915_1263397307044439_1229346730_o

Daca mai fac? N-am nici cea mai mica indoiala. E in sangele meu sa fac asta, e lucrul care ma face fericita si nimic nu ma va impiedica s-o fac atat timp cat sanatatea imi va permite. Mi-a fost teama ca imi va placea nebunia asta si a doua zi am stiut deja ca a fost doar inceputul.

Premierea a fost emotionanta chiar si pentru noi, cei din urma. Nu ma asteptam sa fim strigati toti, pe nume, nu stiu cat timp se mai poate face asta, numarul concurentilor de la ultra pare ca se mareste de la an la an. Am castigat si la tombola, pentru prima data in viata. Chiar a fost o cursa reusita :))

14324596_1109348049141845_5791569601732460877_o

Ce a mers/ce nu a mers

Alimentatia a mers fantastic pana pe la km 93, ceea ce oricum e mult mai bine decat ma asteptam. Am ales sa merg doar pe mancarea solida din CP-uri, pe niste batoane cu nuci si cacao din Mega Image si pe niste batoane proteice de la Isostar, iar de baut au intrat doar apa si cola. Am avut geluri si activatoare, dar n-am folosit niciunul si nici n-am simtit nevoia. Consider ca pentru un timp de peste 20 de ore, ne bombardam corpul cu chimicale degeaba, se poate merge la fel de bine si cu mancare normala pana sa avem pretentii de timpi mai buni.

Incaltarile si poate si sosetele au fost cele care mi-au facut probleme pe bucata a doua de cursa. Am ales sa alerg intr-o pereche de Asics Gel Fuji Trainer 3 cu care ma inteleg foarte bine dar care au talpa foarte subtire. Pana la baraj s-au comportat impecabil asa ca am ales sa nu ii schimb. Mare greseala! Pe urmatorii 20 km de dupa baraj e necesara o talpa mai groasa prin care sa nu simti fiecare pietrica. Tot la baraj am schimbat sosetele compressport cu unele kalenji, tot tehnice, dar posibil sa nu fi fost la fel de bune. Decizii proaste care mi-au macinat picioarele 45 km din cursa.

Organizarea

Anul asta am avut sansa sa fac parte din echipa Ciucas X3 si sunt extrem de mandra de acest lucru. De ce? Pentru ca am avut sansa sa patrund in spatele cortinei, sa vad cum se mobilizeaza oamenii astia si cum se naste un concurs an de an. Alexandra si Dragos fac o treaba teribil de buna acolo. Pot spune cu tarie ca secretul succesului acestui concurs sta in detalii. Toata echipa se mobilizeaza pentru ca totul sa iasa ca la carte. Concursul e facut din suflet de alergatori pentru alergatori. Din punctul meu de vedere intreg evenimentul iese mai bine de la an la an si pasiunea se transmite se pare si in randul alergatorilor.

O mica parte din echipa la Ironman in acest an

Multumesc

Stiu ca va suna siropos si ca la o decernare a premiilor Oscar, imi pare rau, puteti sari peste pasajul asta :))

Pentru mine insa toti oamenii astia au fost extrem de importanti, concursul a fost facut cu gandul la ei toti, au fost doza mea de energie si poate ca fara ei finish-ul meu nu ar fi fost la fel de memorabil.

Deci multumesc…

Alor mei in primul rand, parintilor si fratelui, care m-au sprijinit neconditionat in nebunia mea. Stiu ca nu le-a fost usor sa ma stie in miez de noapte balaurind prin munti, dar n-am simtit nici o clipa ingrijoararea lor. Ruxandrei pentru gecuta de ploaie si pentru mesajele calde care mi-au fost shot-uri de energie in cursa, lui Carmen pentru prajiturele si pentru masajul de la baraj, pentru ultimii km si in general pentru grija pe care ne-a purtat-o. Lui Cosmin si Andreei  pentru Cola, pentru crema antibataturi si pentru betele extrem de usoare. Lui Florin pentru km pe care ne-a insotit si pentru zambetul cald de la final. Echipei Zitec care ne-a facut o super atmosfera . Monicai pentru mesajul primit imediat dupa finish. Te-am simtit acolo, langa noi! Si nu in ultimul rand tuturor prietenilor care mi-au scris in zilele precedente sau care m-au imbratisat in seara de dinainte, mi-e greu sa ii trec pe toti, mi-e teama sa nu sar pe cineva, dar va multumesc din suflet, ati fost minunati!

Multumesc George si Alex ca mi-ati fost alaturi 105 km si ca ati fost rabdatori cu mine cand abia mai miscam. Sunt mandra de voi, de noi si de faptul ca am reusit sa facem asta impreuna. Si mai sunt mandra ca am ajuns la final fara sa ne certam.  We fucking did it!

 

Ce urmeaza? Anul asta inca nu stiu. Momentan mi-am propus 2 saptamani de repaus si apoi voi porni pe drumul spre Half Ironman.

De la Ciucas X3 2016 raman cu o experienta pe cinste si abia astept sa-mi iau revansa, insa ma voi intoarce la ultra cand  voi fi capabila de maxim 18 ore. Pana atunci ne revedem pe munte!

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s